Despre limite în relația părinte – copil: cum ne putem hrăni nevoile astfel încât să nu ne mai pierdem răbdarea atât de ușor?
Am rugat-o pe Psih. Alina Porumboiu să ne vorbească puțin despre importanța limitelor personale și despre sursa reacțiilor noastre:
Hai să ne uităm puțin la ceea ce se intamplă cu noi atunci cand nu ne simțim în siguranță.
Corpul intră într-o formă de vigilență în raport cu acel pericol. Imediat ce pericolul a trecut, funcțiile fiziologice activate ar trebui să se intoarcă la un mod optim de funcționare (odată cu ele și starea psihologică).
Ce se intamplă, insă, în momentul în care pericolul este perceput peste tot, asemeni situației pandemice? Ba mai mult, elemente ce înainte erau asociate cu o sursă de sănătate atât pentru copii, cât și pentru adulți (joaca în aer liber, interacțiunea socială, activități dinamice la locurile de joacă) sunt percepute ca și potențiale pericole? Cum să nu ne mai pierdem răbdarea atât de ușor?
Rămânem într-o stare de vigilență continuă care duce la un nivel crescut de stres și treptat la epuizare. De cele mai multe ori epuizarea se traduce la părinți prin lipsa de răbdare, indisponibilitate emoțională, iritabilitate sau lipsa de control în reacții.
Din acest punct de vedere, suntem mai mult ca oricând responsabili de a filtra informațiile cu care ne hrănim (ce ne servește si ce nu ne servește ca părinți) astfel încât să ne putem construi o percepție a mediului sigur, în care funcționăm împreună cu copiii noștri. Reacțiile necontrolate față de copil au loc atunci când pășesc prea mult în afara spațiului meu de siguranță fizică sau psihologică.
Cum ne dăm seama că suntem aproape de limită și putem răbufni în orice moment?
Aceasta este o întrebare la care orice om și-ar dori să știe răspunsul și în același timp ține de fiecare să se investigheze. În primul rând trebuie să îmi cunosc limitele, să fi ajuns pe acolo în trecut și să identific factorii interni sau externi ce au contribuit la acel moment (lipsa somnului, sentimentul de însingurare, lipsa unui sprijin, lipsa mișcării sau a contactului social, nivelul de stres crescut, etc.).
Dacă îți este greu să identifici un moment în care ți-ai atins limita, mergi în parc și observă părinții. Poate și pe cei pe care îi discreditezi complet. Și adresează-ți întrebarea: “În ce context din viața mea aș putea reacționa astfel?”. Ai atunci toate ingredientele.
Ce putem face atunci când corpul nostru ne spune că avem nevoi neîmplinite și suntem pe punctul de a ne “apăra” prin furie? Cum să nu ne mai pierdem răbdarea atât de ușor?
Întrebarea nu este doar cum fac să nu ajung în acel punct de frustrare, ci și cum îmi protejez copilul de reacțiile mele necontrolate. Pentru că suntem oameni și este imposibil să nu avem și reacții necontrolate la un moment dat, ar fi înțelept să caut din timp câteva persoane resursă pe care să le pot suna sau chema în caz de nevoie.
Nu am să fiu niciodată cu lista de nevoi împlinite la zi, însă, în funcție de starea în care mă aflu am un nivel mai înalt sau mai scăzut de reziliență sau de rezistență la frustrare. Un lucru e sigur, copiii vor rezona mereu cu starea noastră interioară și de foarte multe ori o vor accentua.
Ceea ce pot face pe moment, atunci când răbdarea este pe final și nivelul de autocontrol este foarte jos e să îmi reduc standardul de la un părinte perfect la un părinte suficient (indiferent ce înseamnă asta pentru tine), să reduc stimulii din exterior (oameni, activități, zgomot), să caut o activitate cu copilul sau lângă el (dacă nu am unde să plec) care să mă hrănească în orice fel, să îi comunic despre cum mă simt, să îl asigur de continuitatea relației și să ii cer sprijinul – cooperarea.
Pe termen lung soluția ar fi să mă angajez în orice tip de activitate regulată care să îmi crească autocontrolul și reziliența (mișcare, meditație, plimbări în aer liber, exerciții de respirație, și multe alte variante posibile).
Știu ce vrei să spui: “părinții nu au timp de așa ceva”. Folosește orice timp în care trebuie să aștepți (5 minute în care poți respira mai profund) și îți garantez că vei fi surprins de cât timp ai.
Psihoterapeut si consilier educațional, mama unui baiețel de 5 ani și jumătate, Luca, Alina Porumboiu spune despre ea:
„Am petrecut ultimii 10 ani în preajma copiilor, din diferite roluri, și este o călatorie continuă catre sufletul lor, către a înțelege încă o bucățică din acest proces numit „a crește mare”.
În această perioadă încerc să mă adaptez, ca fiecare părinte, la schimbările ce apar de la stările emoționale ale copilului, la moduri noi de a privi viața. Însă, acolo unde am claritate, îmi doresc să pot sprijini și alți părinți prin a oferi un zâmbet de acceptare, o perspectivă diferită, sau consultanță în situație de criză. „Pe Psih. Alina Porumboiu o puteți găsi scriindu-i pe adresa: [email protected].
Alina Porumboiu face parte și din grupul Făurim Oameni – ajutor în parenting și este co-autoarea cursului Kit de ajutor emoțional pe care îl puteți accesa gratuit în cadrul grupului.
Lasă un răspuns