Perioada lungă de stat în casă, stresul, teama de a socializa așa cum o făceam altădată, toate pot duce doar la crize de furie – și ale noastre, și ale copiilor.

În articolul precedent am rugat-o pe Psih. Alina Porumboiu să ne vorbească puțin despre importanța limitelor personale și despre sursa reacțiilor noastre.

Astăzi ea ne vorbește despre limite cu empatie, despre cum putem să ne ascultăm și nouă nevoile în paralel cu a le asculta pe cele ale copiilor noștri. Acest aspect este important, căci reacțiile necontrolate față de copil au loc atunci când pășesc prea mult în afara spațiului meu de siguranță fizică sau psihologică.

Cum putem pune limite cu empatie astfel încât să nu mai ajungem să țipăm la copil?

Pentru că aceste două aspecte se succed (nevoile mele ca și părinte și limitele puse copilului) iată un gând care s-ar putea să te viziteze și pe tine:

“Eu (părintele) nu am timp pentru mine din cauza ta (copil)”.

Cu siguranță ideea e formulată într-un fel mai nuanțat de tine, insă la un anumit nivel se strecoară în mintea fiecărui părinte. În momentul în care pășesc în acest set-up mental, grija față de propria persoană și grija față de copil devin două lucruri complet opuse.

Un principiu pe care îmi doresc să îl pot aduce mai mult în conștiința părinților este:

“A hrăni concomitent nevoi diferite (ale mele și ale copilului) printr-o singură activitate e mult mai economic.”

Nu spun și că este posibil mereu.

Limitele ar trebui să aibă la bază empatia, altfel s-ar numi dominare, control sau agresivitate. Din acest punct de vedere, a “țipa” nu înseamnă a pune limite, ci a ne arăta lipsiți de control sau de limită în acel moment.

Empatia este radarul care mă ghidează către ce are nevoie copilul în acest moment și pe termen lung, de ce am eu ca și adult nevoie acum și pe termen lung și de ce are nevoie relația dintre noi în prezent și pe termen lung.

Combinatorica dintre toate aceste 6 elemente poate să ducă la un mesaj ferm și apăsat, o strângere de mână și o privire blândă sau la un “Stop” ludic, dar consecvent.

Există atâtea moduri în care pot spune un “Nu” sau un “Stop”, încât ar fi imposibil să ofer o rețetă. Însă nu forma în care iese este relevantă, ci starea din care spun. Cum să îmi cultiv această stare din care să pun limite sănătoase copilului atunci cand este nevoie?

Mă întorc la articolul anterior și la acele activități ce mă ajută să fac față situațiilor stresante, în fiecare zi câte puțin.

Căci atunci când părintele e bine, și relația sa cu copilul este una mai bună, bazată pe empatie, compasiune, cooperare și înțelegere.

Psihoterapeut si consilier educațional, mama unui baiețel de 5 ani și jumătate, Luca, Psih. Alina Porumboiu spune despre ea:

„Am petrecut ultimii 10 ani în preajma copiilor, din diferite roluri, și este o călatorie continuă catre sufletul lor, către a înțelege încă o bucățică din acest proces numit „a crește mare”.

În această perioadă încerc să mă adaptez, ca fiecare părinte, la schimbările ce apar de la stările emoționale ale copilului, la moduri noi de a privi viața. Însă, acolo unde am claritate, îmi doresc să pot sprijini și alți părinți prin a oferi un zâmbet de acceptare, o perspectivă diferită, sau consultanță în situație de criză. „

Pe Psih.Alina Porumboiu o puteți găsi scriindu-i pe adresa: [email protected].

Alina Porumboiu face parte și din grupul Făurim Oameni – ajutor în parenting și este co-autoarea cursului Kit de ajutor emoțional pe care îl puteți accesa gratuit în cadrul grupului.