Triggerul este acel “ceva” care “îți apasă butoanele”, acel lucru care îți umple paharul și te face să răbufnești. Este, poate, lucrul care te deranjează cel mai mult la comportamentul copilului și care te face să ieși din starea de calm și să nu mai poți reacționa cu empatie și răbdare.
Aceste triggere sau declanșatoare aduc la suprafață furie doar pentru a masca alte sentimente: neputință, frică, dezamăgire. Dar cum sentimentele din urmă ne lasă vulnerabili în fața celorlalți, alegem în mod inconștient furia ca modalitate de expresie.
Care sunt cele mai des întâlnite triggere? Nu pot spune cu exactitate, dar vă pot împărtăși ce îmi apasă mie butoanele și ce sentimente mă inundă în acele momente:
- Refuzul de a veni la masă – este o poveste cunoscută la noi, care îmi trezește frica instinctivă că cel mic se va îmbolnăvi dacă va rata o masă ori două.
- Refuzul de a coopera în anumite situații când i s-au explicat clar consecințele naturale – știu exact ce se va întâmpla ulterior și cât de greu îmi va fi mie, ca părinte, să remediez situația.
- Atunci când se comportă ca un adolescent sfidător – dacă așa se comportă acum, la 4 ani, oare mai târziu cum va fi?
- Atunci când alege să fie dependent de noi, deși e perfect capabil să se descurce singur – oare va ajunge acel bărbat dependent de soția sa, leneș și comod?
Ce funcționează în cazul nostru astfel încât să nu încep să țip la el și toată situația să devină mai dificilă?
- Respir adânc, de minim 5 ori, preferabil cu ochii închiși. Îmi imaginez că inspir iubire și expir frică, frustrare, dezamăgire.
- Îmi spun că se comportă ca un copil de 4 ani pentru că are 4 ani. Îmi amintesc cât de dulce e de fapt, cum e el în suflețelul său, și mă hotărăsc să îi ofer iubire, nu furie.
- Am grijă de mine cât de mult pot: să reușesc să dorm cât de cât, să mănânc, să fac un duș, să beau o cafea, să vorbesc cu soțul ori cu o prietenă, să citesc despre tehnici de parenting zilnic, astfel încât să îmi aduc aminte să rezist impulsurilor.
- Încerc să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, fără a pune presiune pe mine. Încă îmi e foarte greu să fac asta, căci sunt perfecționistă și doresc să dețin controlul.
- Mă joc cu copiii, intru în lumea lor, mă relaxez, mă conectez cu ei.
- Încerc să nu țin cu strictețe la planul din mintea mea. Nici o zi nu e identică cu alta atunci când ai copii și nici un plan nu se materializează 100%.
Funcționează cele de mai sus? Da! Mereu? Nu, pentru că sunt om și uneori viața cu doi copii te poate face să răbufnești așa cum o fac și ei “pentru că nu m-ai lăsat să scot piulițele de la băncile din paaaarc!” (true story).
Am citit acum ceva timp un răspuns la o postare de pe un grup de facebook: “Cât de des treceți prin tantrum-uri? Copilul meu săptămânal, dar eu le am zilnic, cam o dată la 30 de minute”.
Așadar, pe voi ce vă scoate din pepeni și ce vă ajută să nu aveți un parent tantrum? Cum evitați triggerele? Cum vă vindecați de ele?
Dacă doriți să citiți povești pentru copii, sugestii de jocuri sau articole de parenting necondiționat, cu empatie și cu limite puse cu blândețe, vă invit să urmăriți pagina de facebook Făurim Oameni. Mulțumesc!
Lasă un răspuns