Viaţa cu un copil de doi ani poate fi atât plină de bucurii, cât şi provocatoare pentru părinţi. Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai matur pe măsură ce creşte. Din contră, copiii trec prin diferite etape de echilibru şi dezechilibru, fiecare fiind specifică unei anumite vârste. Aflat între stadiul de bebeluş şi cel de copil, micuţul de doi ani trece printr-o perioadă de total dezechilibru. « În primii doi ani suntem martorii trezirii graduale a conştiinţei în interiorul copilului, într-un ritm din ce în ce mai rapid, până când, brusc, începe să domine totul. » (Maria Montessori, Mintea absorbantă) Copilul între doi şi trei ani explorează totul. Se mişcă repede şi constant. Începe să-şi stăpânească sentimentele şi corpul şi învaţă să fie independent.
Iată ce povestesc unii părinţi legat de crizele de furie de la această vârstă (şi pretextele lor):
“Pentru că nu am intrat pe uşa din spate în bloc şi am intrat prin faţă… Cea din spate este blocată de muuuult…. Un minut de plâns intens cu lacrimi…..”
“Pentru că a făcut un caca mare,trebuia unul mic :)))”
“Pentru că îi pun o porţie de mâncare şi nu toată oala, pentru că nu intră toată apa din sticla de 2 litri în cea de 0,5 , pentru că nu cumpărăm o ladă întreagă de căpşune ci doar o pungă… şi tot aşa”
“Azi la prânz a plâns 10 min pentru că ea vrea să doarmă doar cu un ochi închis…”
“Pentru că are pielea încreţită de la atâta stat în cadă. Şi am scos-o cu plânsete, că mai voia în apă”
Iar acestea sunt doar câteva “motive”!
Toate acestea se petrec deoarece copiii de această vârstă nu reuşesc încă să îşi gestioneze emoţiile. Crizele de furie sunt normale acum deoarece copiii încă nu reuşesc să exprime ceea ce simt prin cuvinte. De cele mai multe ori nici nu înţeleg pe deplin ce se petrece cu ei şi se simt cuprinşi de o avalanşă de emoţii precum frustrare, furie sau vină.
Crizele de furie sunt un prilej foarte bun de a ne aduce aminte că unele din nevoile de bază ale copilului nu sunt îndeplinite : fie îi este foame, sete sau somn, sau se simte ignorat (poate părintele a fost mai ocupat în ultima vreme), obosit (aţi fost în concediu şi odată cu schimbarea mediului, v-aţi plimbat mai mult, a trebuit să interacţioneze mai mult cu oameni necunoscuţi), speriat (a început grădiniţa şi îi e teamă că nu veţi veni să îl luaţi acasă, ar vrea să revină la mediul şi programul pe care le ştie), îl doare ceva (cel mai adesea la această vârstă ies ultimii molari care vin cu durere manifestată prin nervozitate şi plâns) sau are nevoie mai multă de control (a trebuit să îl refuzaţi în repetate rânduri în ultima perioadă). Oricare ar fi motivul, noi, ca părinţi, trebuie să ne amintim (printre ţipete şi plânsete) că acest copil pe care-l iubim are nevoie de fapt de noi. Nu este răsfăţat, nu cere atenţie (în sensul popular – negativ), doar are nevoie de părinţi să îl ajute cu privire la nevoia pe care o are şi, totodată, să îşi descarce emoţia acumulată pentru a putea reveni la starea de bine.
Pentru a evita crizele de furie este cel mai bine să :
– Aveţi grijă că nevoile copilului sunt îndeplinite: poate că doriţi să mai staţi o oră în parc, dar, dacă este aproape de ora de culcare sau de masă, este mai bine să vă îndreptaţi spre casă pentru a evita o eventuală criză.
– Evitaţi totodată suprastimularea. Unii copii sunt mai sensibili ca alţii şi ajung la crize de furie datorate suprastimularii sau schimbării de rutină. Un mediu liniştit şi previzibil cu schimbări care vin gradual şi sunt anunţate din timp fac minuni în privinţa temperamentului unui copil.
– Încercaţi să îi menţineţi mereu « rezervorul de iubire » plin. Asta se face prin timp petrecut zilnic împreună, jucându-vă, făcând ceea ce îşi doreşte cel mic, fără întreruperi şi fără a exercita control (pe cât posibil şi în limite de siguranţă) asupra modalităţii de joacă.
– Ceea ce ne duce la al treilea punct: hrăniţi-i nevoia de control. Oferiţi-i alternative, lăsaţi-l să aleagă (din două opţiuni acceptabile tuturor) atunci când se poate, fiţi maleabili atunci când puteţi. Nu spuneţi « nu » doar pentru că poate aţi obosit sau nu aveţi chef. Păstraţi-l pentru momentele în care « da » nu este o opţiune.
Totodată, este important ca părinţii să facă diferenţa între sentimentele unui copil şi acţiunile sale. Întrucât acţiunile pot fi controlate sau limitate, pe când sentimentele nu – şi nici nu ne-am dori asta.
« Sentimentele unui copil, cum ar fi gândurile sale, parvin în mod spontan spiritului său. Nu poate controla nici momentul în care acestea apar, nici modul în care le simte. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să ştim că ai noştri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.» (Ana Savin, Totul se întâmplă înainte de 6 ani)
Şi atunci ce putem face ?
Le putem bineînţeles explica ce se întâmplă cu ei – dar putem face asta doar atunci când sunt liniştiţi. Când copilul este într-un tumult emoţional, el nu poate asculta nici o explicaţie, oricât de logică ar fi ea. Ce putem face în acest caz ?
În primul rând, trebuie să rezistăm tentaţiei de a “face ca lucrurile să fie mai bune”, să-i spunem “nu mai plânge” sau să le distragem atenţia copiilor pentru a nu mai plânge. Când un copil plânge pentru că i s-a stricat jucăria poate fi tentant să spunem : « Nu mai plânge, o să luăm alta ». Dar de aici nu învaţă nici consecinţa acţiunilor sale (dacă el a stricat jucăria), nici nu este lăsat să îşi exprime sentimentele. Mai util este să îl ţinem în braţe şi să-l lăsăm să îşi exprime emoţiile. Odată ce furtuna s-a mai potolit, putem să aplicăm tehnica reflectării sentimentelor, metodă descoperită în anii 40 de către psihologul Carl Rogers.
Această tehnică implică să îi arătăm celeilalte persoane că înţelegem ceea ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvinte şi afişându-i-le precum dumneavoastră aţi fi o oglindă. În cazul de mai sus puteţi spune : « Eşti foarte frustrat că s-a stricat jucăria. Ai fi vrut să nu se strice. » Copilul poate în acest fel nu numai să îşi exprime emoţiile, dar să şi înceapă să le înţeleagă.
Psihologul Aletha Solter ne atenţionează şi asupra fenomenului « fursecului rupt ». Acesta se referă exact la exemplele date la începutul articolului : “Azi la prânz a plâns 10 min pentru că ea vrea să doarmă doar cu un ochi închis…”. Faptul că copilul plânge când i s-a rupt fursecul din care mânca sau i s-a vărsat laptele este doar un pretext pentru a elibera frustrările şi dezamăgirile accumulate pe parcursul întregii zile.
De aceea cei mici trebuie atât lăsaţi să plângă, cât şi să li se reflecte sentimentele. Dacă plânsul deranjează sau dacă copilul este în pericol de a se lovi sau poate lovi pe alţii, cel mic poate fi dus în altă încăpere unde poate să se manifeste cât are nevoie şi în siguranţă. Dar în nici un caz copilul nu trebuie lăsat să plângă singur! El va fi însoţit şi susţinut de dumneavoastră în tot acest proces şi i se va arăta că nu e nici o problemă să plângi, să fii nervos şi să îţi arăţi sentimentele iar părinţii îl vor iubi şi îi vor arăta asta nu numai atunci când copilul se comportă frumos, ci şi atunci când trece printr-o criză de furie.