În loc să intrăm într-o polemică pe acest subiect, îţi propun să te gândeşti la următoarele întrebări: ce profesor te-a influenţat cel mai mult în timpul şcolii şi cum era el ? Ce făcea deosebit ? Cum se comporta cu elevii ? Ce l-a făcut să aducă entuziasmul în inimile tinerilor şi cum le-a insuflat dorinţa de a afla mai mult, de a învăţa ? Înainte de a citi mai departe, te rog să te gândeşti la acest subiect şi să îţi imaginezi că toţi profesorii pe care i-ai avut au fost aşa. Oare în acest caz parcursul tău în viaţă ar fi fost diferit ? Ai fi avut mai multă încredere în tine ? Ai fi făcut altceva ?
Când eram în clasa a XII-a, am avut o profesoară de literatură universală care a fost singura care a abordat un alt stil de a preda (poate şi fiindcă nu era o oră de sine stătătoare, ci una formată în locul celei de dirigenţie, deci nu existau note şi nici prezenţa obligatorie). Îmi aduc aminte că în loc de a se aşeza la catedră, ea îşi lua un scaun şi se aşeza în mijlocul nostru. Apoi ne întreba cine vrea să le vorbească celorlalţi despre o carte pe care a citit-o recent şi încet-încet se declanşa o discuţie la care participam cu toţii pentru a susţine sau contrazice diferite puncte de vedere. Nici nu ştiam când trecea ora şi ne părea rău că nu dura mai mult. De ce? Pentru că nu eram forţaţi sau presaţi să facem ceva, eram lăsaţi să ne exprimăm liber punctul de vedere, iar profesorul şi-l exprima pe al sau, în rând cu noi. Şi era alături de noi, în mijlocul nostru, aproape de noi, nu mai presus. Era o relaţie umană şi caldă, deschisă şi asta ne încuraja să gândim şi să ne exprimăm liber cugetările. Nu ne simţeam judecaţi sau notaţi în funcţie de ce putem reproduce şi nici nu era cazul.
Profesorul Howard Gardner, dezvoltând teoria multiplelor inteligenţe, ne ajută să înţelegem că nu toată lumea este receptivă la aceiaşi stimuli şi nu toată lumea învaţă în acelaşi fel: unii preferă reprezentarea vizuală, alţii sunt înclinaţi spre muzică, unele persoane învaţă mai uşor împreună cu altele, alte persoane învaţă singure. Există oameni înclinaţi spre matematică sau logică, iar alţii care învaţă sau înţeleg lumea mai uşor prin atingere. Suntem cu toţii diferiţi şi nu ni se potriveşte tuturor acelaşi sistem. Ba mai mult spus, sunt puţini cei cărora li se potriveşte sistemul bazat pe predare/ascultare/reproducere/notare.
Avem nevoie de profesori care să ne predea cu pasiune, care să ne cunoască pe fiecare dintre noi, care să pună mai puţin (sau deloc) accent pe note şi mai mult pe cunoştinţele acumulate din pasiune şi din dorinţa de a afla. Avem nevoie de profesori care să ne fie apropiaţi. Şi cine este persoana cea mai potrivită, cine ne cunoaşte cel mai bine? Cine are răbdare şi ne ştie pasiunile şi înclinaţiile? Mama şi tata. Da, ei sunt. Şi din dorinţa lor de a „scăpa” copilul de un sistem rigid, rece, în care copilul învaţă mai degrabă cum să înveţe ceva pe de rost sau cum să ia o notă bună dar să uite ulterior ce a învăţat, mama şi tata decid că şcoala de acasă este cea mai potrivită.
Mulţi se întreabă dacă orice părinte poate preda acasă. S-au făcut studii în acest sens şi s-a arătat că nivelul de educaţie al părintelui (dacă este profesor sau nu), nu influenţează nivelul de pregătire al copilului. Asta se întâmplă deoarece părintele este dedicat copilului său şi fiecărei lecţii şi, atunci când nu cunoaşte ceva, află, caută, citeşte – pentru a-şi informa corect copilul.
Este dificil totuşi să găseşti şi să susţii, ca părinte şi educator, o curriculă care să i se potrivească copilului şi care să îl facă să înveţe şi să îl stimuleze intelectual. Este mai uşor atunci când copiii sunt mici, dar, pe măsură ce ei cresc şi nevoile lor de asemenea, devine mult mai dificil să păstrezi o structură şi să găseşti modalităţi inedite de a preda fiecare materie sau noţiune.
Dar ce facem cu privire la socializare? Recunosc că şi eu îmi pun această întrebare şi nu sunt convinsă că şcoala de acasă poate să suplinească această nevoie doar prin ateliere şi activităţi de grup sporadice (adică de 2-3 ori pe săptămâna comparând cu 6-8 ore zilnic pentru copiii care merg la şcoală). S-au făcut studii în acest sens (a se vedea Comparison of Social Adjustment Between Home and Traditionally Schooled Students – Dr. Shyers) şi rezultatul este: copiii care au învăţat acasă (70 de copii din fiecare grup, cu vârstele între 8 şi 10 ani) au o stimă de sine mai mare faţă de cei care au mers la şcoală. Dr. Shyers s-a uitat şi la felul în care copiii care au învăţat acasă îi tratează pe ceilalţi copii şi nu a găsit nici o diferenţă între cele două grupuri de copii pe scara „Children’s Assertive Behavior Scale”. El a găsit, în plus, dovezi că copiii educaţi acasă aveau mai puţine probleme comportamentale faţă de cei educaţi în şcoala tradiţională. El a concluzionat, totodată, că interactiunea cu adulţii este mai importantă ca ca cu alţi copii în dezvoltarea abilităţilor sociale.
Dar, după cum cred că aţi observat, studiul a fost făcut pe copii între 8 şi 10 ani. Copiii cu vârste mai mari (care învaţă acasă) se simt mai izolaţi decât cei de vârste mai mici care au fost şi ei scoşi din sistem (Kunzman, 2009). Hanna (2011) a constatat că, pe măsură ce copiii cresc, experienţa lor şcolară (pentru cei scoşi din sistem) este bazată mai mult pe relaţii în afara casei (prin grupuri care învaţă acasă împreună sau resurse de pe internet). Se pare că, pe măsură ce cresc, copiii sunt re-introduşi în sistem.
Pentru intrarea sau re-intrarea în sistem, se pot înscrie copiii la şcoli umbrelă şi se poate urmări programa acestora. Internetul este totodată o resursă extraordinară de informaţie (dacă este folosit cu inteligenţă), şi grupurile de părinţi şi copiii care practică şcoala acasă pot fi de un real ajutor cu privire la şcoli umbrelă la care pot fi înscrişi copiii, activităţi făcute împreună, programă, etc.
Cu privire la rezultatele obţinute, cel mai citat studiu (Achievement and Demographics of Home School Students – Lawrence Rudner 1999) spune: copiii educaţi acasă obţin în medie rezultate mai bune faţă de cei educaţi în şcoală. Dar totul este relativ. Belfield (2005) şi Quaqish, 2007, au arătat că copiii educaţi acasă au obţinut rezultate mai proaste la matematică (în testele SAT), faţă de gramatică şi vocabular (SAT). Dar rezultatele nu sunt 100% concludente, întrucât nimeni nu poate controla sau verifica programa urmărită de fiecare părinte în parte. Totodată, trebuie să ne amintim de faptul că fiecare copil are aptitudinile şi înclinaţiile sale diferite şi rezultatele sale la testele formale vor evidenţia acest lucru.
Brian D. Ray, Ph.D., ne confirmă că homeschooling-ul sau şcoala de acasă este forma de educaţie cu dezvoltarea cea mai rapidă în SUA. Ea s-a dezvoltat foarte mult şi în ţări precum Marea Britanie, Canada, Franţa. Costurile asociate şcolii acasă sunt infime dacă sunt comparate cu şcoala tradiţională în ţări precum cele menţionate mai sus (în SUA cheltuielile cu şcoala publică se ridică la cca 10000$, pe când cele în sistem homeschooling sunt de cca 600$). Dar nimeni nu ia în calcul lipsa venitului părintelui care rămâne acasă pentru a preda.
Avantajele sunt multe şi rezultatele pot fi minunate, dar trebuie ţinut cont de mai mulţi factori: dacă o familie se poate descurca financiar cu un singur salariu, dacă părintele care rămâne acasă poate face faţă şi poate să susţină un program coerent, structurat şi de durată împreună cu propriul copil, dacă copilul, pe măsură ce creşte, nu are nevoie să stea mai mult în compania altor persoane (de aceeaşi vârstă sau nu) pentru a socializa.
Rămâne alegerea fiecăruia dintre noi şi este totodată responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne ajuta copiii să devină oameni educaţi, integri, buni, curajoşi şi darnici. Cum facem asta depinde de fiecare şi, chiar dacă alegem sistemul tradiţional, trebuie să nu uităm să le predăm lecţii de viaţă şi să le aducem curiozitatea şi nevoia de cunoaştere în suflet, pentru că noi, ca părinţi, suntem cei care îi influenţează cel mai mult, cei care îi cunosc cel mai bine şi cei care se dedică cel mai mult.