“Tata merge în cealaltă cameră!”
“Tata pleacă!”
“Stau cu mama!”
.. şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Asta am auzit în acest weekend, acele două zile pe săptămână când stăm cu toţii ca o familie acasă. În acele momente când am fi vrut să ne jucăm cu toţii, să facem „proiecte” împreună, să ieşim în parc, să ne reconectam. În schimb, am avut parte de frustrare şi durere în suflet. Soţul, pentru că minunea de doi ani şi jumătate a început dintr-o dată să îl respingă, iar eu, pentru că simţeam că parcă dă şi în mine cu aceste cuvinte – simţeam durerea soţului şi nu înţelegeam purtarea copilului.
De ce ar face asta? Ne întrebam. Relaţia cu tatăl a fost mereu una frumoasă, acesta implicându-se de la naştere în tot ce înseamnă creşterea copilului. A stat chiar şi 6 luni acasă, având grijă de cel mic la fel cum aş fi făcut-o eu. Petrecem timp cu toţii împreună şi îl punem pe cel mic pe primul plan în tot ceea ce facem. Şi-atunci de unde vine acest comportament şi ce încearcă să ne transmită?
– Freud atribuie complexul Oedip copiilor cu vârste între 3 şi 5 ani. Se pare că dacă relaţia cu părinţii până în acest punct a fost plină de iubire şi atitudinea părinţilor nu a fost nici excesiv de permisivă sau de restrictivă, această etapă este depăşită relativ uşor.
– Într-un chestionar efectuat recent pe un site pentru părinţi, rezultatul este surprinzător: 90% dintre părinţi au afirmat: copilul l-a preferat pe unul dintre ei în defavoarea celuilalt la un moment dat. Se pare aşadar că nu este ceva neîntâlnit, sau anormal, din contră.
– Atunci când părinţii lucrează multe ore pe zi, aşa cum facem şi noi (lipsim de acasă câte 9 ore zilnic), este normal ca copilul să îşi dorească să se reconecteze cu părintele de care este mai ataşat (în speţă mama în cele mai multe cazuri).
– Dacă părintele care este respins trece printr-o perioadă mai grea şi este mai nervos, mai irascibil şi starea asta vine pe fondul unui temperament în plină expansiune şi afirmare din partea unui mic vulcan de doi ani şi jumătate, este normal ca cel mic să prefere celălalt părinte în diferite momente.
Indiferent care este motivul acestor manifestări, trebuie să ştim (şi să ne bucurăm) că favorizarea unui părinte în detrimentul celuilalt este un semn al dezvoltării emoţionale şi cognitive. Aceasta îl ajută pe copil să îşi exercite controlul şi independenţa, să se „joace” cu relaţiile şi să se conecteze cu câte un părinte pe rând – practic cerându-şi dreptul la timpul special cu cuvintele pe care le are la dispoziţie.
În plus, psihologii spun că acest comportament arată că micutul este foarte apropiat de persoana pe care o respinge – este îndeajuns de sigur de dragostea pe care i-o porţi ca să ştie că deşi te respinge, va primi mereu dragoste şi va fi primit mereu înapoi cu braţele deschise. Deşi poate acest lucru nu îl ajută foarte mult pe părintele care este respins – sentimentele de frustrare şi dezamăgire tot îşi vor face apariţia – trebuie să ţinem minte : copiii de doi – trei ani sunt recunoscuţi pentru temperamentul schimbător: le place mango o săptămâna şi apoi, când vii cu fructul acasă, eşti informat că îl urăsc şi că tu îl vei mânca pe tot. Aşadar, atunci când copilul spune: „Pleacă!”, trebuie să ţinem minte că în mintea lui asta înseamnă – „nu vreau să stau cu ţine în aceste momente, dar peste un minut sau două e posibil să am o nevoie disperată să fii aici”.
Jonglarea cu separarea şi ataşamentul este totodată un semn al faptului că imaginaţia şi memoria copilului sunt în plină dezvoltare. El demonstrează că poate şi îşi doreşte să clădească relaţii speciale cu unul dintre părinţi, arată că are nevoie de timp special cu el astfel încât să primească întreaga sa atenţie. El începe totodată să îşi exprime sentimentele prin cuvinte (oricât de brutale ar părea aceste cuvinte – el acum aşa poate să se exprime) şi să îşi arate preferinţele.
Dar ce putem face în acest sens? Am înţeles, sau bănuim de unde vine acest comportament, dar asta nu înseamnă că ne bucură sau că ne dorim ca lucrurile să rămână aşa.
– Putem să folosim timpul special. Timpul special este o unealtă foarte folositoare care ne ajută să ne reconectam cu copiii. Tot ce trebuie să facem este să le acordăm 100% atenţie pentru o anumită perioadă de timp (pe cât posibil), în fiecare zi. Ei au nevoie de timp petrecut cu fiecare dintre părinţi, separat. În acest timp, vom face tot ce vor ei, fără întreruperi, fără să ne angajăm în alte discuţii cu partenerul, fără să răspundem la telefon. Jocul este bine să fie ghidat de către copil – faceţi tot ce vrea el (în limitele siguranţei). Acest timp special petrecut cu fiecare dintre părinţi (e posibil totuşi ca în contextul dat să nu accepte de fiecare dată să petreacă timp special cu fiecare, ci doar cu părintele preferat – propuneţi totuşi ca acest timp special să aibă loc de fiecare dată cu fiecare dintre părinţi) face minuni în relaţia cu cei mici.
– Tot pentru a încuraja timpul special şi cu celălalt părinte, este perfect normal să îl lăsaţi pe cel mic câte o oră cu celălalt părinte pentru a le oferi ocazia să petreacă timp special. Dacă părintele preferat lipseşte din peisaj, este posibil ca cel mic să se poată conecta foarte uşor cu părintele respins.
– Ceea ce a mers pentru noi în acest weekend a fost să lucrăm împreună. Eu (părintele favorizat) am curăţat ciupercile, cel mic s-a oferit cu mare entuziasm să le taie (cu cuţitul său, şi chiar a reuşit!!) şi soţul (părintele respins) a pus mâncarea la făcut (adică practic a făcut restul – totul: călit ceapă, adăugat carne, smântână şi mirodenii). Ceea ce contează este că am petrecut timp împreună, ca o familie, supărarea şi frustrarea asociate preferinţei unuia dintre părinţi s-au disipat, celui mic i-a fost hrănită nevoia de competenţă, fiind lăsat să taie singur toate ciupercile şi am reuşit să şi gătim împreună!
– Părintele respins poate să stea în preajma copilului care se joacă şi să încerce să între în joc.
– Trebuie să îi explicăm celui mic că celălalt părinte se simte respins şi că îl iubeşte şi că îşi doreşte să petreacă timp cu el. După o zi grea când am avut şi suişuri şi coborâşuri m-am simţit uşurată când copilul a spus la culcare că vrea să mergem la tata şi şi-a aşezat capul pe pieptul său.
– Putem evidenţia sentimentele copilului, verbalizandu-le şi oglindindu-le: „Îţi doreşti să stai numai cu mama acum, vrei ca mama să îţi citească şi să stea doar ea cu tine.”
Avem nevoie să reţinem că cel mic nu are ceva cu noi – cei respinşi. Copiii pot fi uneori foarte duri, iar noi, ca adulţi şi părinţi, avem nevoie să ţinem minte că ei învaţă de la noi cum să îşi stăpânească sentimentele şi furia. Este o ocazie pentru noi să ne stăpânim şi să le arătăm cum să se comporte.
Şi nu în ultimul rând, nu trebuie să renunţăm la speranţă – favorizarea unuia dintre părinţi este doar o etapă (atâta timp cât nu este declanşată de comportamentul abuziv sau puternic negativ al părintelui vizat).