Trei ani și jumătate de “Zeze”. Atât a durat la noi. Credeam că nu va renunța niciodată de bunăvoie la Ea , îi era mult prea dragă , așa cum și el ne-a spus acum nu mult timp .
Am auzit de atâtea variante de a renunța la suzetă și , deși ne doream să scăpăm de ea , de sunetul ei în noapte, de căutatul ei prin pat , buimac de somn sau mai rău , de alergat până în bucătărie după alta pe la 3 dimineața căci cealaltă era pierdută sub pat, știam că ne dorim o metodă blândă .
Atunci când suzeta este alinarea copilului de când se știe el, când ea l-a ajutat să treacă peste durerile dentare și alte supărări de-a lungul întregii sale vieți, chit că e vorba de câțiva anișori, noi am simțit că nu putem să:
– o tăiem
– o dăm cu substanțe rele la gust o aruncăm (deși au fost multe momente când o prefera mâncării și tare ne doream să o dăm direct la gunoi)
– îl păcălim pe copil în vreun fel
Menționez că noi am început să îi vorbim despre a o lăsa în momentul în care el deja o folosea doar la somn: la prânz și noaptea.
Am așteptat așadar să îi iasă toți dinții ( tot procesul s-a terminat cu puțin înainte de 3 ani), apoi am mers la dentist și doamna doctor i-a spus că pentru a avea dinți sănătoși va trebui să renunțe la ea . Bineînțeles că nu a fost impresionat.
Am început să îi vorbim atât despre igiena dentară, cât și despre faptul că se pot strâmba dinții.
A avut apoi o tentativă în urmă cu 4 luni de a renun ț a la ea , a zis că se culcă fără ea, iar pe la 11 noaptea a zis că are nevoie de ea totuși .
Apoi a urmat nașterea surioarei sale și nu am mai insistat o perioadă.
I-am spus apoi mai ferm că are nevoie să renunțe la ea și că ne dorim să o facă singur când vrea el. A spus că vrea la 4 ani și i-am răspuns că e prea târziu. Când a zis că peste 12 zile, am zis să încercăm așa.
I-am arătat pe calendarul său ce înseamnă “peste 12 zile”. Am selectat data și, pe măsură ce zilele treceau, am început să i le număr, să îi amintesc că va renunța la ea și în cât timp.
Când mai era doar o zi i-am spus că mâine va renunța la ea. L-am întrebat dacă vrea să o dea și mi-a spus că da, unui bebe mic. Întrucât bona are un nepoțel de câteva luni (și cum în nici un caz nu luam în considerare să i-o dea surioarei – care zic eu că nu va avea suzetă, atât am pătimit cu ea), am zis să i-o dea lui. A întrebat cum îl cheamă, i-am spus că îl cheamă Andrei și că va avea grijă de ea.
În ziua cea mare eram sceptică. Credeam că se va răzgândi în ultimul moment. Mi-a spus că o mai vrea la prânz și că o dă seara. Înainte de a adormi, i-am sugerat să vorbim cu ea. I-am spus că el o iubește, dar că e mare acum. Că o va iubi și de la depărtare. Că va merge la Andrei și că el o să aibă grijă de ea. Când s-a trezit, mi-a cerut să îi scriu o scrisoare lui Andrei în care să-i spun că i-o dă și să o iubească .
Seara ieșea la un atelier și i-am zis că atunci când se întoarce, Zeze va fi plecat cu bona. A pus-o împreună cu scrisoarea într-o pungă pe geanta ei. A pupat-o cu lacrimi în ochi și i-a spus că o va iubi și de la depărtare. Sincer am simțit un gol în stomac și am simțit că i-o pot da oricând înapoi. Dar n-am făcut-o.
După ce a plecat, am pus-o bine gândindu-mă că e posibil să plângă după ea noaptea și să trebuiască să i-o dăm. Seara la culcare i-am reamintit că nu mai e. Mi-a răspuns ștrengar că știe că mai e una în mașînă. După ce am râs, i-am spus serios că asta înseamnă că va trebui să o dăm și pe aceea. Ne-am pus în pat și s-a cuibărit lângă mine.
A adormit doar după ce m-a întrebat de vreo 7 ori dacă îl voi iubi și fără ea. Și fără pampers. I-am confirmat că da, că îl voi iubi mereu, oricum, și mic, și mare, și bătrân.
Noaptea a scâncit de câteva ori, dar a dormit în continuare .
Asta a fost tot. Prima despărțire. Prima iubire care nu avea cum să reziste. Încă un pas spre a fi om mare. Curaj, maturitate. Asta a fost povestea noastră. Era pregătit și nu l-am forțat. Doar l-am încurajat, l-am ajutat. Sunt mândră de el și bucuroasă că s-a întâmplat totul așa lin și fără traume.
Sper să vă ajute ce am scris mai sus. Recumosc că am avut multe momente de frustrare legate de ea, ne-am mai enervat, am zis că nu mai putem. Dar am rezistat, l-am așteptat să fie pregătit și totul a mers bine. Aveți încredere în copii, ajutați-i, dar nu îi forțați! Vor ajunge în ritmul lor acolo.
Mulțumesc pentru că ne-ați citit povestea.

Pentru alte articole de parenting blând, vă invit să urmăriți pagină faurimoameni.ro .