Cum comunică copiii – prin joc (I)

Unul din felurile în care cei mici aleg să comunice cu noi (şi adesea cel mai întâlnit) este prin joc. Uneori copiii trec prin nişte momente sau experienţe pe care nu ştiu cum să le gestioneze şi atunci au nevoie de joc pentru a reuşi să depăşească acel moment.

De exemplu un copil care a fost la doctor şi, în ciuda pregătirilor, nu i-a plăcut că a fost nevoie să fie poate ţinut mai strâns sau i s-a făcut o injecţie va merge acasă, îşi va lua o păpuşă şi va începe să o consulte. Poate să facă asta şi cu dumneavoastră, să vă ceară să vă întindeţi pe jos şi el să vă consulte. În acest fel copilul va avea de data asta control, el va decide ce se întâmplă. Ce spune el? Mi-a fost teamă la doctor, nu ştiam ce se va întâmpla. Dar acum eu sunt cel puternic!

Pentru a depăşi un moment traumatizant, uneori copiii joacă în mod repetitiv aceeaşi scenă. Un copil căruia i-a fost rău şi l-a durut stomacul se va juca cu ursuleţul şi va spune că pe ursuleţ îl doare şi că trebuie să îl trateze. Va petrece minute în şir concentrat pe această activitate. Este felul său de a povesti şi de a înţelege ce s-a întâmplat.

Uneori copiii iniţiază jocul cu mingea, sau un joc în care trebuie să alergăm după ei şi să îi prindem, ori invers. Aceste jocuri ne vorbesc despre apropiere şi depărtare, despre separare şi despărţire, despre legătură (mingea). Alteori, copiii se ascund şi ne cer să îi „căutăm”, iar când întrebăm „unde eşti?”, cel mic apare victorios de sub pătură (unde îşi ascunsese doar capul). Şi prin acest joc ei ne vorbesc despre despărţire şi regăsire.

Atunci când le este teamă de ceva, copiilor le face bine să joace cu părinţii un joc în care cei din urmă sunt fricoşi. Cu cât părinţii se laudă mai mult că vor reuşi să pună mâna pe un câine de exemplu (dacă copilului îi e frică de câini) şi apoi fug îngroziţi de frică şi „şi-o dezvăluie” cât mai zgomotos, cu atât copiii prind curaj şi încep să facă câte un mic pas spre a fi mai curajoşi, spre a-şi înfrunta frica în mod conştient şi spre a-şi dezactiva sistemul de alarmă atunci când sunt puşi în faţa lucrului care îi sperie.

După cum spuneam mai sus, copiii au diferite moduri de a depăşi un moment traumatizant. Băiatul nostru l-a închis pe balcon pe tatăl său atunci când nu avea nici doi ani. Nu a reuşit apoi să mai deschidă uşa şi, cum erau doar ei doi acasă şi în ciuda calmului tatălui cel mic începuse să se sperie, soţul a fost nevoit să spargă geamul pentru a intra înapoi în casă (a fost foarte bine că cel mic a ascultat şi a plecat mai departe atunci când i s-a cerut, în acest fel nu a fost rănit de cioburi). Am vorbit mult după aceea, copilul ne-a rugat în repetate rânduri să îi povestim cum s-a întâmplat, ne-a spus şi el că nu putea să deschidă uşa. Nu a iniţiat în schimb nici un joc pe această temă, până zilele trecute (la 8 luni de la incident) când, intrat într-un strat cu flori a spus: „Eu sunt în căsuţa mea aici, acolo este geamul. M-a încuiat cineva pe balcon când eu mă dusesem să iau mere, gutui, ciupercă (!) şi ceapă şi am spart geamul că să intru!”. Abia acum, la 8 luni de la întâmplare, el a găsit resursele să fie cel puternic. Poate nu a fost un joc interactiv în sine, căci el ne vorbea din căsuţa lui. Dar a fost un joc iniţiat de el prin care ne-a transmis că acum poate depăşi acest moment.

Sunt atâtea cazuri în care jocul ne vine în ajutor pentru a ne asculta copiii şi pentru a afla ce vor să ne spună, dar nu ştiu cum pentru că le lipseşte vocabularul şi înţelegerea deplină a ceea ce se întâmplă: atunci când cel mic merge la grădiniţă putem juca un joc de rol în care părintele este copilul, iar cel mic este educatoarea. De asemenea, atunci când mama se întoarce la serviciu sau când apare un nou membru în familie, jocul ne ajută să comunicăm, să înţelegem şi să vindecăm.