Cum ne conectăm cu copilul?

Dragi părinţi,
Cu toţii suntem obosiţi, stresaţi şi suprasolicitaţi. Deseori, dacă nu de fiecare dată, tot ce ne dorim să facem atunci când ne întoarcem de la serviciu este să ne întindem undeva şi să dormim. Sau măcar să stămîntinşi în linişte.
Dar tot deseori, dacă nu de fiecare dată, trebuie să îi luăm pe cei mici de la creşă sau grădiniţă sau să lăsăm bona să plece acasă şi să fim cât mai prezenţi în activităţile cu cei mici, pentru a ne putea reconecta cu ei după o zi întreagă petrecută separat.
Şi, tocmai atunci când aveţi timp să vă jucaţi împreună, cel mic este morocănos, spune „Nu!” la orice propunere, plânge din orice şi este nervos. Normal că asta ne frustrează, întrucât ştim că nu avem atât de mult timp să petrecem împreună şi, pe deasupra, suntem şi noi epuizaţi.
Ce se întâmplă?
După o zi întreagă petrecută departe de părinţi, când a adunat frustrări şi supărări la rândul său, copilul a găsit momentul să se „descarce”, să „ne spună” nouă, persoanelor care îi sunt cele mai apropiate, că a avut o zi grea şi are nevoie să îi fim alături. Cum se poate descărca? Prin plâns bineînţeles, sau, cel mai bine, prin râs.
Ce putem face aşadar? Iată cinci exemple:
1. Putem să îi urmăm exemplul şi, dacă încearcă să fugă de exemplu, să fugim după el/ea şi, neîndemânatici cum suntem, să ne împiedicăm dramatic. Asta îi va stârni râsul şi va dori să repete jocul.
2. Dacă nu vrea să fie îmbrăţişat(ă) şi vă respinge, puteţi juca jocul părintelui care nu se poate dezlipi de copil şi îl urmăreşte peste tot. Dacă însoţim acest mic teatru cu replici de genul „Trebuie să te ţinîn braţe!! Nu îmi poţi scăpa!” şi apoi să îi dăm drumul pentru a încerca să îl prindem (fără a reuşi), râsetele sunt garantate. Prin acest joc (la fel şi în privinţa celui de mai sus), inversăm rolurile şi devenim noi cei cărora ne-a fost mai dor de ei, cei care nu se pot „dezlipi”.
3. O alternativă la jocul de mai sus, propusă de Dr. Laura Markham, este „lupta pentru copil”: Fiecare dintre părinţi declara că îl doreşte pentru el, că are nevoie de el. Ne luptăm pentru „o bucăţică” de copil şi îi stârnim în acest fel râsul, conectandu-ne cu el în acelaşi timp.
4. Un joc pe care l-am jucat de curând cu băiatul de 3 ani a fost cel în care ne îngropăm unul pe celălalt cu pernele. Era într-o stare de nervozitate maximă şi începuse să arunce cu pernele în timp ce spunea: „Sunt atât de nervos încât o să le arunc pe toate!”. La care i-am spus: „O, nu! Chiar pe toate? Şi o să le arunci peste mine? Tare frică îmi e!”. Bineînţeles că asta a făcut, până nu a lăsat nici o mână la vedere. Apoi mi-a spus râzând că vrea să îl acopăr şi eu cu perne. După câteva reprize eram amândoi mult mai veseli, apropiaţi şi mult mai puţin puşi pe ceartă.
5. Alt joc jucat cu fiul meu într-o situaţie similară a fost „Cutremurul”. Este un joc iniţiat de el, când nu voia să se culce şi alerga haotic prin dormitor, încercând să se urce şi pe mine. Fiind însărcinată, nu am putut accepta orice tip de escaladare, aşa că i-am propus să se urce în spatele meu şi să–şi dea drumul în pat de acolo. Dar când a ajuns sus, l-am zgâlţâit şi el a căzut râzând în pat. Am continuat acest joc strigând totodată „E cutremur!” în timp ce îl dădeam jos, până când a spus că e gata de culcare. Abia după ce ne-am întins unul lângă altul în pat mi-a putut spune de ce fusese agitat: pentru că dorea să maistăm să ne jucăm, pentru că nu petrecusem suficient timp împreună în acea zi.
Acestea sunt doar câteva exemple. Pentru mai multe detalii pe acest subiect, vă invit să răsfoiţi cărţile lui Lawrence Cohen, articolele lui Patty Wipfler şi cărţile scrise de Laura Markham.
Veţi vedea că, alegând să vă jucaţi cu cei mici, să le stârniţi râsetele, să îi ajutaţi să se descarce prin joacă activă împreună cu voi, nu numai că vă veţi conecta, dar veţi reuşi să scăpaţi de oboseală şi frustrarea cu care aţi venit în bagajul de la muncă, înlocuindu-le cu bună dispoziţie, energie şi iubire.