Distragerea atenției copiilor

Am citit acum ceva timp ceva ce m-a pus pe gânduri: “e ok să le distragi atenția copiilor, oricum au un interval scurt cât pot să se concentreze pe un anumit lucru”. Adică hai să profităm că au un “attention span” scurt, să ne facem viața mai ușoară.
Am decis, pentru a cine știe câta oară, să nu profit și să nu distrag atenția.

Iată povestea..
Am primit acum câteva zile o jucărie în formă de omidă, care poate fi “programată” să se plimbe prin casă. Ambii copii (de aproape 5 ani și de 1 an și jumătate) au fost încântați, ceea ce a dus la:
  • 30 de minute de liniște pentru noi, adulții, căci au stat și s-au uitat la ea cum se plimbă prin sufragerie (ba au și strâns jucăriile de pe jos ca să se poată deplasa)
  • Ceartă pe cine se joacă cu ea primul/mai mult
  • Tânguială la culcare: “imi, imi!” a spus Nadia, încercând să o ia la goană spre sufragerie, prin întuneric. Octavian a spus doar: “Tare mult mi-a plăcut omida! În cât timp se face dimineață ?”. Apoi a adormit buștean, căci așa se întâmplă când te trezești la 6, te joci jumătate de zi în zăpadă și nu dormi la prânz.

A doua zi dimineața, Nadia a vrut omida. Cum tatăl copiilor lucrează de noapte iar omida face un zgomot infernal și se plimbă prin toată casa, am decis că nu i-o pot da. Acesta a fost momentul în care s-a declanșat plânsul cu hohote și suspine.
Mă uitam la ea cum plânge în brațele mele și mă gândeam dacă să continui să îi spun că dăm drumul la omidă când se trezește soțul sau să încerc să îi distrag atenția. Știam cum e mai bine să procedez, dar totuși gândul mi-a trecut prin minte.
Apoi mi-am dat seama că..
..Dacă îi distrag atenția problema va rămâne și va reveni la omidă ori de câte ori își va aduce aminte.
..Nici mie nu mi-ar plăcea să îmi spună cineva că a văzut niște luminițe frumoase pe geam atunci când eu ceream insistent să mi se repare telefonul. Dincolo de lipsa de respect, acest răspuns ar genera și el frustrare și, pe termen lung, diminuarea încrederii în celălalt.
..Nici pe Octavian nu l-am păcălit vreodată și sunt mândră de cum înțelege ceea ce îl înconjoară și de cum își argumentează punctul de vedere.
E mult mai ușor să îi distragi atenția unui copil mic, decât să faci față emoțiilor, să le accepți, să explici de mai multe ori. Dar pe termen lung aceasta este soluția cea bună.
În cazul nostru, lucrurile au stat așa:
  • Nadia a plâns, apoi a spus: “imi, tata” (când se scoală tata, dăm drumul la omidă), apoi și-a văzut de joc și a lăsat omida. Când s-a trezit soțul, ne-a amintit că trebuie să ne ținem de cuvânt și așa am și făcut.
  • Octavian nu a cerut omida dimineața, căci știe că trebuie să fie liniște. Asta nu a însemnat că nu a țipat cu diferite ocazii, dar asta a fost altă discuție.

Atunci când le distragem atenția copiilor pierdem o ocazie bună de a-i învăța răbdarea, de a le accepta sentimentele, de a le arăta că limitele sunt puse în aplicare chiar dacă ei țipă sau plâng.
Și în plus, dacă tot pot să se concentreze pe un anumit lucru pentru o scurtă perioadă de timp, de ce să ajutăm și noi la scurtarea acestei perioade distrăgându-le atenția?
Dacă ți s-a părut interesant subiectul, dar nu ești încă convins(ă), te invit să citești ce scrie Janet Lansbury aici.
Pentru doritori, același text este reprodus aici de către Prințesa urbană, de data aceasta în limba română.

Dacă doriți să citiți povești pentru copii, sugestii de jocuri sau articole de parenting necondiționat, cu empatie și cu limite puse cu blândețe, vă invit să urmăriți pagina de facebook Făurim Oameni .(Like, Follow – see first – ca să vă și apară în news feed). Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *