Stai la colț!

Stai la colț!

.. și să nu miști, rămâi acolo și te gândești la ce ai făcut!

Sau, cum am auzit de curând, copilul este pus pe scaunul tăcerii sau la masa gândirii.

Este dificil să nu folosești pedeapsa atunci când doar așa ai fost învățat și când orice explicație logică este ignorată. Și doar nu îl bați, îl pui să stea pe scaun liniștit până îi trece sau până spune că și-a dat seama că a greșit și nu mai face.

Dar acum serios, ce copil, mare (de 7 – 8 ani) sau mic (de 3 – 4 ani) a stat vreodată și s-a gândit la ce a făcut, și-a dat seama că a greșit, și-a cerut apoi iertare și nu a mai repetat boacăna vreodată?

Ce face el de fapt? Se simte pedepsit, se gândește ce să facă astfel încât dată viitoare să nu fie prins sau pus iar la colț, se simte abandonat, neiubit. Știm cu toții asta, căci majoritatea noastră am fost acolo.

În plus, un studiu condus de
Michael Chapman și Carolyn Zahn-Wexler arată că cei care au fost puși la colț nu și-au îmbunătățit comportamentul, ci din contra, comportamentul neadecvat s-a înrăutățit.

De ce? Pentru că nu s-au mai simțit în siguranță, conectați cu noi, părinții, și au ales să ne atragă mai mult atenția că ceva e în neregulă. În plus, atunci când le spunem copiilor că sunt răi și îi pedepsim pentru că au fost răi, ei vor interioriza această etichetare și încet-încet se vor identifica cu ea, crezând cu adevărat că sunt copii răi. Ei se vor purta așadar în concordanță cu etichetarea pusă.

Ce ajută?

Timpul împreună, atunci când vedem că cel mic este pe punctul de a face o criză, atunci când îl simțim agitat, nervos. Putem merge “la colț” împreună, să ne îmbrățișăm, să vorbim despre ceea ce ne supără, despre ceea ce simțim.

Dacă copilul simte nevoia să plângă, să se descarce, o poate face în siguranță, alături de părinte, știind că este acceptat și iubit.

Și totuși am observat că mersul “la colț” sau timeout-ul funcționează într-un caz. Atunci când suntem noi nervoși și simțim că o să explodăm, a ne retrage singuri în altă cameră ajută foarte mult. La fel că și respiratul adânc, sau chiar lovitul unei perne. O pauză de câteva minute în care putem să ne liniștim și să ne reglăm emoțiile, ba chiar poate să îl sunăm pe partener pentru a-i spune ce simțim, ori o țigară (departe de copil) fac minuni. Putem apoi să ne întoarcem la copil cu calm și să luăm totul de la capăt.

Nimeni nu e perfect și cu toții ne simțim copleșiți uneori de emoții, supărare ori frustrare. E greu să te simți inundat de aceste sentimente, dar și mai greu e atunci când cel pe care îl iubești nu îți este alături în ceea ce simți. A înfrunta totul singur înseamnă a înțelege că nu ești iubit așa cum ești, înseamnă îndepărtare, înseamnă furie și mai multă. Haideți să nu le oferim asta copiilor noștri! Dacă nu mai putem, apelăm pentru noi la “timeout” și apoi ne întoarcem la ei cu calm și căldură pentru “timein”.

Multă răbdare, calm și iubire vă doresc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *