Anxietatea de separare

Am fost întrebată cât durează anxietatea de separare și am decis să scriu puțin despre acest subiect și să vin cu câteva idei pentru a face lucrurile să fie mai ușor de gestionat.

E greu să auzi țipete și plânsete când te duci până la baie, e greu să știi că nu poți merge să cumperi o pâine fără a lua copilul cu tine sau fără a trece prin 20 de minute de criză, ori să știi că trebuie să te întorci la muncă și asta înseamnă să lași copilul plângând acasă, întrebându-se dacă mai vii.

Cât durează? Poate începe de la 6 – 7 luni, are apogeul în jurul vârstei de 18 luni și se diminuează după aniversarea de 2 ani. Nu este simplu și nici comod, iar soluția nu este să păcălim copilul, să ne furișăm afară, să nu îi spunem că plecăm. Asta va face doar să îi crească anxietatea, convingerea că va fi părăsit.

Ce funcționează atunci? În funcție de vârsta copilului, oricare din următoarele jocuri este util:

Cu copilul pus pe masa de înfășat, îmi ascund fața în spatele tălpilor sale, apoi îi dau piciorușele la o parte și îl surprind.

Las copilul să meargă (sau să se târască) în altă camera unde știu că este în siguranță și aștept un minut înainte de a merge după el. În acest fel el inițiază separarea.

Ne jucăm de-a v-ați ascunselea: mă ascund sub o pătură și îl las pe cel mic să tragă de ea pentru a mă găsi.

Ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu tata, ne căutăm și ne găsim reciproc. Putem face același lucru și cu jucăriile ascunse în frunzele uscate, în zăpadă, sau sub o păturică.

Încep cu separări mici: mersul până în altă camera sau până la toaletă. Vor fi țipete și proteste, dar încet-încet se va adapta.

Creez un ritual de separare și îl folosesc de fiecare dată: un pupic, o îmbrățișare, îi spun că mama îl iubește mult și se întoarce de fiecare dată. Apoi plec și nu lungesc despărțirea. Este bine ca la început plecările să fie scurte, 10 – 15 minute, pentru ca apoi să lungim intervalul.

Încurajez copilul să se atașeze de tată, de bunici, de bonă, astfel încât să poată sta și cu alte persoane.

Îi las copilului la plecare un obiect de-al meu (la noi nu a funcționat, la alții da), și îi spun că mi-l va da înapoi atunci când mă întorc. Îi spun în fiecare zi că mama pleacă și se întoarce mereu.

Îi spun și când mă întorc (după ce se trezește de prânz, după gustare sau când se întunecă) și fac tot posibilul să îmi țin promisiunea.

Și nu în ultimul rând, încerc să nu plec atunci când copilul este obosit sau înfometat pentru a nu i se exacerba reacțiile.

Asta a funcționat la noi și voi repeta totul și cu fata cea mică. A funcționat – asta înseamnă că a acceptat plecările mele încet-încet și că da, după doi ani a fost mai ușor. La 3 ani și 3 luni deja a cerut singur să petreacă o noapte la bunici, departe de noi.

Sunt mici și au nevoie de noi, au nevoie de timp pentru a se desprinde și pentru a înțelege că nu îi părăsim. E dificil pentru noi, mamele în special, să nu mai avem aproape deloc timp pentru noi. Dar, ca în multe alte privințe, este o perioada care trece și de care ne va fi cumva dor la un moment dat.

1 thought on “Anxietatea de separare

  1. Pingback:#74 Inspirația săptămânii (30 decembrie 2017- 5 ianuarie 2018) | Cristina Oțel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *