Noi, adulţii, folosim diferite metode pentru a ne relaxa, pentru a ne destresa, pentru a ne lua mintea de la diferitele probleme care ne apasă. Vorbim cu un prieten, ne uităm la televizor, ascultăm muzică, navigăm pe internet, bem un pahar cu vin şi câte şi mai câte.. Oamenii mai mici – copiii – nu pot face nici unul din aceste lucruri (cel puţin până la o anumită vârstă). Şi ei au stresurile lor, nevoile lor neîmplinite, frustrările lor care deşi nouă poate ne par mici, sunt mari pentru ei. Cum se eliberează ei de acest stres acumulat de cele mai multe ori ? Bineînţeles că pot plânge, ţipa, arunca cu obiecte, se pot trânti pe jos.. dar ca să se liniştească cea mai naturală metodă este suptul sau suzetatul. Atâta timp cât noi, ca părinţi, le suntem alături de fiecare dată când ei au nevoie, prezenţa suzetei nu i-ar putea face pe copii să simtă vreodată că ne înlocuiesc cu suzeta.
Cei mici au acest obicei încă de la naştere, sau chiar înainte de a se naşte. Avem ecografii cu băiatul nostru pe vremea cât încă nu se născuse cu el sugandu-şi degetul. După naştere, cât timp a trebuit să stea la neonatologie, tot asta a făcut pentru a se linişti în urma trecerii la mediul extrauterin. Şi pentru a nu ajunge să îşi deformeze degetul sau ulterior dinţii, am apelat la suzetă. Iniţial nu a acceptat-o, dar nu a durat mult refuzul. Acum, la doi ani şi jumătate, este prietenul său de nădejde la culcare sau atunci când e în plină erupţie dentară.
Ne gândim totuşi la viitor şi la faptul că pediatrii ne sfătuiesc să se renunţe la suzetă cel târziu la patru ani. Noi am vrea să se întâmple ceva mai devreme, în jur de trei, aşa că încercăm să vedem ce opţiuni există.
Cu cât copilul este mai mic, până într-un an, cu atât este mai uşor. Suzeta poate fi luată pur şi simplu şi înlocuită cu apropiere. În puţin timp va uita de ea.
La copiii mai mari, peste doi ani, este mai greu. Ei înţeleg ce se petrece şi pot în plus să şi protesteze, să argumenteze. Printre metodele folosite la copiii mai mari (2-3 ani) amintim:
– Renunţarea în 3 zile: Îi spuneţi celui mic că a crescut şi că nu va mai folosi suzeta peste trei zile. Spuneţi-i că îi sunteţi alături, că ştiţi că îi este greu, dar că asta se va întâmpla. Repetaţi-i aceste cuvinte de câteva ori pe zi şi neapărat la culcare, atunci când o cere. În momentul în care vine timpul să renunţe la ea, trebuie să fiţi fermi. Vor fi proteste, vor fi lacrimi şi dacă chiar doriţi să abordaţi această metodă, trebuie să fiţi fermi şi blânzi în acelaşi timp. Nu este metoda pe care aş adopta-o, dar poate pentru unii dintre dumneavoastră funcţionează.
– O puteţi „pierde”. Şi această metodă poate aduce multă durere în sufletul celui mic.
– O puteţi da cu ceva ca să capete un gust neplăcut. Această metodă poate sau nu să funcţioneze, în funcţie de ataşamentul şi perspicacitatea copilului.
Personal nu aş recomanda şi nu aş adopta una din variantele de mai sus. În primul rând pentru că îmi doresc ca trecerea să fie cât mai lină, şi în al doilea rând deoarece ultima variantă nu ar funcţiona la noi – ar merge imediat să o spele şi şi-ar rezolva singur problema.
Ce aş face, în schimb, este să încep să îi citesc cărţi sau poveşti pe această temă. Vom aborda acest subiect gradual, înţelegând şi acceptând atât nevoile copilului, cât şi ataşamentul său faţă de suzeta. Odată ce trece erupţia dentară, vom încerca să îi limităm folosirea doar la culcare. Nu cred că va fi greu, întrucât cel mic îşi exprimă sentimentele şi emoţiile şi acum o cere în afară momentelor când se culcă doar atunci când îl doare gingia.
Este important ca cel mic să îşi exteriorizeze sentimentele, trăirile şi frustrările şi să nu caute refugiu în suzetă. Aşa cum şi noi, adulţii, dacă vrem să slăbim, este bine să nu ne căutăm liniştea sufletească într-un castron cu îngheţată. Mai bine ne exteriorizăm, vorbim, plângem, ne arătăm sentimentele, vorbim cu cei apropiaţi. Apoi putem începe să renunţăm la unele obiceiuri alimentare.
Jocul este cea mai bună metodă de a ajuta un copil să depăşească diferite momente dificile. Tot jocul este modalitatea preferată de exprimare a copiilor. Puteţi aşadar să jucaţi un joc: îi cereţi suzeta copilului şi, atunci când nu vrea să o dea, începeţi să ţipaţi după ea şi să dramatizaţi situaţia. Râsul copilului va elibera din stresul provocat de eventuala despărţire de suzetă. Pe lângă jocul de rol, puteţi să luaţi una din păpuşile copilului şi să va jucaţi punând în scenă momentul când nu găseşte suzeta şi trebuie mai degrabă să adoarmă citindu-i-se şi fiind ţinută în braţe (păpuşa). Vedeţi cum reacţionează copilul, cum clădeşte jocul în continuare. Nu e nevoie să clădiţi voi, ca adulţi, tot scenariul jocului, ci lăsaţi-l pe copil să aleagă calea cea mai potrivită pentru el de a se exterioriza şi de a-şi exprima emoţiile şi sentimentele legate de această despărţire.
Trebuie totodată să îi acceptaţi această nevoie şi să nu insistaţi cu privire la renunţarea la suzetă. Să îi oferiţi copilului mult sprijin, atenţie şi afecţiune pentru că, odată cu rărirea folosirii suzetei, va începe să îşi exteriorizeze mai mult din sentimentele neexprimate până atunci. Aceste manifestări trebuie acceptate şi chiar încurajate. Copilul trebuie să simtă că îi sunteţi alături.
Cel mai bine este să renunţe de unul singur la suzetă, într-un proces gradual şi firesc. Întrebând părinţii cum au renunţat copiii lor la suzeta, printre mulţii care au spus că le-au dat cu diferite substanţe comestibile dar neplăcute sau le-au dat la alţi bebeluşi / căţei / răţuşte, am primit şi câteva răspunsuri încurajatoare. Iată unul dintre ele:
„A renunţat singur la ea pe la 3 ani şi 2 luni. Vreo săptămână a pus-o lângă el seara când se culca, apoi a ignorat-o total şi atunci am „îndrăznit” şi le-am aruncat pe toate. El a folosit-o întotdeauna strict pentru somn.”
Orice variantă aţi alege, daţi-i timp copilului să se obişnuiască cu ideea, să o accepte. Lăsaţi-l să se exteriorizeze şi jucaţi-vă (pe această temă şi nu numai) cât mai mult. Oferiţi-i atenţia şi dragostea de care are nevoie. Doar de ele are nevoie, nu de suzeta. Şi încet-încet va fi depăşită şi această etapă cu bine.