Dacă ești părinte și citești acest articol, îmi imaginez că împărtășim deja credința că o palmă dată copilului nu este nici necesară și nici parte din educația echilibrată pe care îți dorești să i-o oferi.
Împărtășind această credință comună, educație făcută fară violență, îți propun să ne uităm mai de aproape la un comportament ce poate provoca atât de multă vinovăție, regrete și însingurare în părinte – acea pălmuță dată la nervi.
Cum se ajunge în acest punct?
De cele mai multe ori, acest act impulsiv, aparent inofensiv, se întâmplă la intersecția dintre o emoție puternic negativă și lipsa unor metode de a-i face față:
“Nu îl pot face să se oprească”
“Nu mă mai ascultă deloc”
“Depășește orice limită”
“Este foarte obraznic”
Emoția puternică de cele mai multe ori este frica.
Odată, este frica trăită de copil în relație cu ceea ceea ce îl înconjoară și faptul că nu există cineva mai mare decât el care să îl poată opri în acel moment.
Apoi, frica teribilă a părintelui că este depășit de situație, lucrurile pot scăpa de sub control și dacă nu pune o limită acum, mai târziu va fi imposibil.
Cu alte cuvinte, frica părintelui că nu iși poate gestiona propriul copil.
Prins între neputință și urgență, părintele acționează sub egida primului impuls, dându-i o palmă copilului pentru a opri totul. Eu cunosc foarte puțini, aproape deloc, părinți iubitori care fac asta cu premeditare (își planifică) și fără remușcări (lipsiți de vinovăția de după). Mulți dintre ei trăiesc chiar o senzație că nu își pot recunoaște aceste reacții.
Chiar și atunci când aceste sentimente nu sunt la suprafață, poate apărea o tristețe dată de pierderea unui lucru atât de prețios pentru părinte: relația dintre părintele iubitor și copilul inocent.
Această relație moare cate puțin în sufletul părintelui și este înlocuită de o relație dominată de frică și control din ambele părți.
Tocmai pentru că tot acest schimb se întâmplă extrem de repede, devine tot mai greu să prevină, să se calmeze și să poată schimba apoi ceva în relație și în educația oferita copilului. Din această perspectivă, întrebarea devine:
Cum reduc din intensitatea stresului trăit de părinte, pentru a oferi o fereastră de timp în care părintele iubitor să poată găsi un răspuns diferit la comportamentul “inacceptabil” al copilului?
Iar în această dinamică, timpul este cel mai valorous.
Cum și de unde îl pot obține?
Jurnalul
Poți începe prin a pune pe hârtie momentele în care i-ai dat o palmă copilului tău. Stiu că este o parte umbrită din relația voastră și iți este greu să te întorci la momente ce nu te fac foarte mândră/u de tine, însă a fi părinte este un proces permanent de învățare și partea cea mai bună este că ai extrem de multe șanse să iasă bine până la urmă. Detaliază acum momentele în care ți-ai pierdut controlul în relație cu copilul:
Ce moment al zilei? Ce activități desfășurați? În ce loc? În jurul cărui subiect?
Astfel, se poate contura o situație care se repetă.
Ai grijă de tine
Unde în acest tablou, descris până acum, ai putea adăuga puțin timp pentru tine? Da, știu că a devenit un clișeu și că răspunsul este “imposibil”, însă un moment prelungit al cafelei de dimineață, o plimbare mai lungă până să îl iei de la scoală sau 10 minute de stat în camera ta singură până să vă apucați de teme, pot face diferența.
Asta dacă atribui acestui moment de tranziție scopul clar de a te pregăti pentru întâlnirea cu acea parte din copilul tău care nu iti place momentan. Cu cât te pregătești mai mult, cu atât vei avea mai multa libertate de alegere a modului în care iți întâmpini musafirul nedorit: copilul dificil.
Temerile ascunse
Spuneam mai sus că actul impulsiv se întâmplă la intersecția dintre o emoție puternică și lipsa unor instrumente de a-i face față.
Ce declanșează în tine această emoție puternică?
Poate fi o muncă ceva mai serioasă pentru a-ți găsi răspunsul, și o opțiune poate fi să apelezi la ajutorul unui specialist.
Însă, te poți ghida și după câteva opțiuni generale oferite aici. Iată câteva gânduri automate ce pot apărea:
• Copilul încearcă să mă domine. Nu mă respectă.
• Copilul încearcă să mă provoace. Trebuie să îi pun limite.
• Dacă simte că sunt slab și că cedez acum, va încălca mereu regulile.
• Nu îi pasa de mine sau de cei din familie.
• Își urmărește doar propriul interes de a obține ceea ce vrea.
• Face intenționat să provoace anumite stări în mine.
Toate aceste gânduri, iraționale, pot apărea spontan, declanșate de un comportament al copilului și alimentează o teamă ce plutește în aer la majoritatea părinților
“Ceva nu fac bine în educația copilului meu!”.
Este destul de greu să iți păstrezi încrederea în tine ca și părinte atunci când copilul tău se comportă într-un fel pe care tu sau cei din jur îl vedeți ca fiind problematic.
Cum pot căștiga timp în această situație?
Pune pe pauză rolul tău de “educator” al copilului. Suspendă-l pentru câteva minute, ore. Declară ”bătălia” pierdută și retrage-te, pentru ceva mai important decât “o lecție bună”, pentru un sentiment de siguranță în copilul tău că orice s-ar întâmpla relația voastră va rămâne un teren sigur și lipsit de acte, chiar și minore, de violență.
Și mai mult, controlul propriilor tale reacții este cea mai importantă lecție pe care i-o poți oferi în acel moment.
Dacă observi că nu poți face asta, cere ajutorul celor din familie, sau prietenilor de față, să intervină nu prin a proteja copilul de tine, ceea ce te va face să te simți și mai monstrous ci prin a te ajuta să iți regăsești calmul.
Însă pentru asta este nevoie să vorbești cu cei din jur despre dificultatea de a face față, uneori, acestui impuls de a-i da o palmă copilului tău. Să le spui ce te-ar ajuta cu adevărat și ce nu și să le ceri să fie atenți la semnalele tale când situația poate escalada.
Rămâne în continuare problema care a declanșat totul, însă ai încredere că dintr-o stare diferită, vei găsi și soluția potrivită.
De multe ori, părinții au senzația că au încercat totul și aceasta vine ca o ultimă opțiune, însă, de cele mai multe ori, este doar un strigăt de ajutor și nici pe departe o soluție la “problema” comportamentală a copilului tău.
Acest articol a fost scris de către Psih. Alina Porumboiu pentru comunitatea Făurim Oameni.
Psihoterapeut si consilier educațional, mama unui baiețel de 5 ani și jumătate, Luca, Psih. Alina Porumboiu spune despre ea:
„Am petrecut ultimii 10 ani în preajma copiilor, din diferite roluri, și este o călatorie continuă catre sufletul lor, către a înțelege încă o bucățică din acest proces numit „a crește mare”.”
Pe Psih. Alina Porumboiu o puteți găsi scriindu-i pe adresa: alinaporumboiu@yahoo.com.
Alina Porumboiu face parte și din grupul Făurim Oameni – ajutor în parenting și este co-autoarea cursului Kit de ajutor emoțional pe care îl puteți accesa gratuit în cadrul grupului.