Am eu, ca părinte, voie să plâng în fața copilului? Pot să-mi arăt furia? Ar fi mai bine să țin totul în mine? Dar cu țipatul la copil cum rămâne?

 

Era decembrie 1989. Nu aveam voie să mă apropii de fereastră și mi-am petrecut o săptămână într-o “cazemată” făcută sub pat, cu pături și perne. A intrat și o veioză acolo, așa că devenise cumva plăcut acel culcuș. Dar ceva nu era în regulă, părinții îmi erau agitați, îi simțeam plini de speranță, de furie, de frică. Nu știam să numesc toate emoțiile astea, deși aveam aproape 6 ani, dar știam că lucrurile nu sunt pe făgașul lor normal. Nu mai țin minte ce și cât mi s-a explicat, dar am încă teama lor în suflet, senzația de nesiguranță încă îmi e vie când mă gândesc la acele zile.

 

Apoi s-a întâmplat. Regimul a căzut, iar în fața televizorului sport, minuscul și meschin pentru vremurile de acum, am văzut-o pe mama plângând. Ea, care nu plângea niciodată, nu s-a mai putut abține. Și mi-a spus că plânge pentru că simte ușurare și speranță, mi-a explicat ce s-a întâmplat, pe scurt. Iar eu nu am uitat niciodată. Atunci am aflat că și părinții cei puternici și atotștiutori au emoții.

 

Imaginea unui părinte copleșit de emoție poate fi foarte puternică pentru copil. Ce facem atunci?

 

Ne arătăm emoțiile? Ni le ascundem?

 

Avem 5 emoții de bază: bucuria, dezgustul, frica, furia, tristețea. Vom vorbi despre trei dintre ele în acest articol:

 

Furia

 

Vrei, nu vrei, uneori ajungi să te simți respins, dezamăgit, trist sau să fii copleșit de frică și să țipi la copil. De ce spun asta? Pentru că în spatele furiei sunt de fapt multe alte emoții și nevoi neîmplinite care te fac vulnerabil. Iar această vulnerabilitate este mascată de furie, și așa ajungem să țipăm. Apoi vine vinovăția: nu puteam să tac? Ei bine, condus fiind de sistemul limbic, nu prea puteai. Dar pe viitor poți încerca aceste idei pentru a-i arăta copilului că ești furios, dar într-un mod pașnic:

 

• Observă-ți corpul: ai maxilarul încleștat? Respirația sacadată? Strângi din dinți?
• Respiră adânc de 5 ori (expirația fiind mai lungă ca inspirația) și spune-ți că nu e vreo urgență.
• Întoarce-te spre copil și spune-i blând: “Mă simt furios acum, am nevoie să mă lași să iau o pauză ca să mă liniștesc. Te poți juca, te rog, în cealaltă cameră pentru 5 minute? De îndată ce mă simt mai calm, vin la tine. Mulțumesc!”
• Apoi bea un pahar cu apă rece, simte furia și explorează ce e în spatele ei.

 

Este bine să le arătăm copiilor că suntem furioși, dar o putem face fără a-i speria, explicându-le ce simțim, de ce avem nevoie și, poate chiar apoi spunându-le ce tehnici au la îndemână pentru a-și gestiona și ei furia.

 

Tristețea

 

Tristețea unui părinte poate fi și ea înfricoșătoare pentru un copil. Dar lipsa expresiei ei ce ii spune celui mic? Oare nu învață așa că emoțiile trebuie îndesate în sine, încuiate undeva adânc și niciodată exprimate? Cred că suntem cu toții de acord că aceasta nu ar fi o abordare sănătoasă.

 

E ok să plângem în fața copiilor, mai ales dacă o facem rar, le explicăm apoi ce am simțit și subliniem că totul va fi bine. Îi putem explica că un anumit lucru ne-a întristat și că avem și noi nevoie să plângem, exact așa cum o fac și cei mici.

 

Ce nu e ok? Să dăm vina pe copil pentru tristețea noastră, să ne victimizăm, să devenim noi copilul și cel mic adultul.

 

Este îndeajuns să ne arătăm emoția având o atitudine naturală și pozitivă.

 

Frica

 

Frica unui părinte poate fi preluată foarte ușor de către copil. Cel mic ne urmărește fiecare gest, acțiune, mimică și cuvânt pentru a învăța. Noi avem puterea să îl facem să îi fie frică de gândaci, de șoricei, de întuneric sau de a zbura.

 

Ce putem face?

 

Ne putem juca cu fricile noastre. Într-un moment de liniște putem iniția jocul “Mamei îi e frică de gândaci” și să îi dăm copilului un decupaj cu un gândăcel cu care să ne urmărească prin casă. Ne ascundem, exclamăm, fugim, iar ei râd.

 

Iar când vom vedea un gândac în baie și îl vom striga pe soț să îl elimine iar copilul va întreba “Ce s-a întâmplat?” îi putem spune: știi.. mie îmi e frică de gândăcei. Apoi putem relua jocul.

 

Atmosfera nu va fi astfel încărcată, copilul va ști că și părintele are frici, dar nu reacționează irațional.

 

A fi autentic în exprimarea emoțiilor nu înseamnă a-i încărca pe ceilalți cu povara lor, ci a le exprima într-un mod cât mai sănătos și blând pentru toată lumea.

 

Precum spune Dalai Lama:

 

“Fii blând oricând este posibil. Mereu este posibil!”