“Eu nu cred în toată chestia asta modernă cu parenting-ul. Oamenii au uitat să își asculte instinctul. Dacă îți asculți instinctul, știi să fii părinte”. Așa mi-a spus mama zilele trecute și m-a pus pe gânduri.

Nu m-am apucat să îi spun cât citesc și care sunt principiile cu care chiar rezonez. Să îi spun că aplicând niște principii simple, reușesc să cresc niște copii echilibrați emoțional, cu sinceritate, fără păcăleli, mite, constrângeri ori violență. Nu am făcut-o parțial pentru că știam că discuția nu va duce nicăieri și parțial pentru că îi dau dreptate.

Pentru că parentingul ăsta modern prin care ascultăm nevoile copilului, îi punem limite cu empatie (“Da, înțeleg că ai vrea să te mai joci. Te-ai juca toată noaptea! Acum însă nu se mai poate.”), îi acceptăm exteriorizarea sentimentelor (da, stau lângă el și când plânge, și când țipă și mă adresez emoțiilor din spatele comportamentului), nu îl batem, nu îl constrângem, îi arătăm iubire indiferent de comportament, dar îi explicăm că unele acțiuni ale sale nu sunt acceptate, ei bine, parentingul ăsta modern nu e așa modern. Înseamnă de fapt să îți asculți instinctul. Căci instinctul îți spune să îl iei în brațe, să îi ștergi lacrimile, să îl pupi, să te joci, să ai grijă de el, pentru ca el să înflorească.

Tot ceea ce înseamnă țipete, violență, constrângere, agresivitate vine din bagajul nostru interior. Din copilăria noastră când am fost poate și noi bruscați, agresați verbal sau poate fizic. Iar când copilul nostru se comportă ca orice copil, așa cum am făcut-o și noi la un moment dat, creierul nostru repetă tiparul de atunci și ajungi să te comporți cu copilul așa cum se comporta adultul cu tine când “o luai pe arătură”.

Semnul clar că nu așa e bine să stea lucrurile vine tot din interiorul nostru: invariabil, după o ceartă cu copilul, adultul simte vină. Știe undeva înăuntrul său că doar a repetat un pattern care nu duce la ceva bun. Atunci când reușești să te stăpânești și arăți iubire, pui cu satisfacție capul pe pernă seara.

Așadar da, e vorba de instinct, atâta timp cât reușim să ne vindecăm noi rănile din copilărie. Cum? Prin a ne da o îmbrățișare, prin a avea grijă de copilul din noi, luând viața în mâini și spunând “aleg iubirea, nu frica”. Ajută și să vorbești despre durerile îndesate undeva într-un cotlon al sufletului. Joaca cu copilul ajută și ea enorm. Îl ajută și pe copil, ne ajută și pe noi. Și atunci când ne apasă butoanele, e suficient să respirăm adânc și să ne amintim că e doar un copil, micuțul acela căruia i-am dat viață, care încă învață (în mare parte de la noi) cum să se comporte.

Să ne ascultăm așadar instinctul și să le arătăm mereu iubire și înțelegere, lucrând totodată la a ne vindeca rănile!

Dacă doriți să citiți povești pentru copii, sugestii de jocuri sau articole de parenting necondiționat, cu empatie și cu limite puse cu blândețe, vă invit să urmăriți pagina de facebook Făurim Oameni. Mulțumesc!