Închid ochii și, printre țipete, mi-l aduc aminte mic, cum era el bebe. Cum l-am adus din maternitate și ne era teamă să îl spălăm. Cum îi spuneam “șoricel”, așa micuț și plăpând era. Îi admiram mânuțele și piciorușele, îl simțeam cum miroase a lapte. Cât de greu era și atunci! Dar altfel de greu! Atunci nu dormeam nopțile, căci avea colici, dar îl culcam pe noi și stăteam așa amorțiți, cu rândul, admirându-l, păzindu-i fiecare oftat și respirație până dimineața.

Acum are personalitate. Acum vrea să facă EL lucruri. Acum ne ceartă, țipă, plânge când are paharul plin. Și, Doamne, repede se mai umple paharul!

Iar când se dezlănțuie și simt că voi răbufni și eu dacă nu se oprește, mă opresc eu. Închid ochii și respir. E doar un copil! Mi-l amintesc cum era când era bebe, îl văd iar mic, neajutorat, lipit de mine, mirosind a lapte. Și mă înmoi. Respir. Și, în loc să țip, îi vorbesc calm. Îl iau în brațe și îi spun că îl înțeleg că îi e greu. Îl las să se exteriorizeze într-o manieră sigură dacă vrea. Îi arăt empatie, apoi, dacă mai am timp, ne jucăm. Și-l pun să danseze și să țopăie și îl las să mă călărească și să mă bată cu perne. Și totul e iar bine.

Îmi reușește de fiecare dată? Nu. Uneori îmi apasă butoanele așa de bine că mă ia valul și ridic tonul. Apoi îmi pare rău și îmi amintesc că există o cale mai bună. Să respir, să îmi aduc aminte că e doar un copil, să îl văd cu ochii minții cum era el șoricel și să reacționez după ce m-am mai calmat eu.

E greu. Munca de părinte înseamnă să lucrezi foarte mult cu tine, să te autodepășești, să fii mai bun, calm, jucăuș, răbdător. E greu, dar nu știu să existe ceva mai frumos pe lumea asta!