Relația părinte adolescent (I)

De ce adolescenții se comportă ca niște … adolescenți?

Probabil cea mai frecventă întrebare pe care o primesc din partea părinților de adolescenți este legată de ceea ce gândesc adolescenții și de comportamentul acestora.

De ce se comportă astfel? De ce nu îmi spune ce probleme are? De ce totul este o dramă, de la cearta cu o prietenă la faptul că nu i-am dat voie să iasă în oraș într-o seară? Unde este copilul care-mi povestea mereu ce simte și ce gândește?” Acestea sunt doar câteva dintre frământările unui părinte care are acasă un copil-adolescent.

Am avut ocazia să lucrez cu grupuri de adolescenți, atât în cadrul atelierelor, cât și în școlile în care am fost. Astfel că, am aflat ce îi preocupă, ce își doresc, ce simt, ce gândesc, la ce visează.

Ei bine, principala provocare în viața lor nu este aeea că nu au ultimul model de telefon, haine frumoase, că i-a părăsit prietenul sau prietena, sau că nu fac parte din grupul copiilor populari din liceu. Principala frământare este mult mai apropiată de sufletul lor. Aceasta este legată de relaționarea cu părinții.

De fiecare dată discuția începe cu acest subiect și se încheie tot cu el: Ce gândește mama/tata? De ce se comportă astfel? De ce nu vede lucrurile așa cum le văd eu? De ce nu mă înțelege?”

Și adolescenții sunt la fel de preocupați de relația cu părintele, la fel cum și părintele este preocupat de relația cu propriul copil.

Și atunci, unde se produce ruptura?

Puțini dintre noi își amintesc faptul că, la această vârstă, în interiorul oricărei persoane se dă o luptă. Lupta între adultul de mâine, care vine la pachet cu dorința de a fi matur, de a avea responsabilități și putere de decizie asupra propriei vieți; și copilul de ieri, care vrea să se mai joace, să nu aibă atât de multe responsabilități pentru deciziile luate și care caută siguranța îmbrățișării unui părinte. Această etapă de tranziție între copil și adult este una plină de provocări și deloc ușoară.

Am sesizat că înșiși părinții accentuează această luptă, prin mesaje contradictorii. Într-un moment îi spun: Tu ești suficient de mare încât să faci acest lucru, sau să îți asumi răspunderea pentru comportamentul tău și acțiunile tale, nu mai ești un copil!”. Alteori îi spun: “Nu ești suficient de mare să iei decizii pentru tine, atât timp cât stai în casa mea, eu iau deciziile!”.

Multe dintre conflictele în relaționarea părinte-adolescent apar din sentimentul de nedreptate pe care copilul îl simte cu privire la aceste mesaje. El gândește: „Ei bine, tu îmi ceri să fiu responsabil pentru ceea ce fac, dar fără a-mi da și dreptul de a decide pentru mine. Să fiu reponsabil când ai tu chef și să iei decizii pentru mine când nu-ți mai convine. E tare nedrept!”.

Este ca și cum noi, la locul de muncă, am primi noi responsabilități, fără a ni se schimba statutul, venitul sau fișa postului. Și noi ne-am simți nedreptățiți, așa-i?

Această nevoie a părintelui de a-l controla pe adolescent vine din iubire și din dorința de a-l ști în siguranță, de a-l proteja.

Adevărul este că, în câțiva ani – doi, trei, sau patru, adolescentul ajuns major se va trezi cu putere deplină de a decide pentru el însuși.

Astfel că, recomand părinților să-și mute atenția de la: Ce gândește copilul meu? Cum să îl fac să mă asculte?” , la: Cum îl pot ajuta să-și dezvolte o judecată bună? Cum îl pot sprijini să ia decizii bune?”.

Fără doar și poate cel mai important lucru în îndrumarea unui copil este modelul parental și valorile pe care părinții i le transmit acestuia. Valorile creează un cadru de siguranță de la care adolescentul nu se va abate foarte mult.

Va lua el decizii mai puțin bune? Foarte posibil da. Și noi am luat decizii mai puțin bune la vârsta lui, iar uneori mai luăm și acum astfel de decizii. Însă, dacă baza este una sănătoasă, dacă i-au fost oferite valori precum: iubire, curaj, încredere în sine și în părinte, verticalitate, responsabilitate, compasiune pentru ceilalți; atunci copilul-adolescent va învăța din greșeala sa și va reveni pe drumul care-i deservește cel mai bine interesele.

De unde vine puterea de a spune NU propunerilor dăunătoare ale anturajului?

O altă opoziție pe care o observ în părinții adolescenților este așteptarea ca al lor copil să se comporte diferit cu ei, față de cum se comportă cu prietenii lor. Și ai să înțelegi imediat la ce mă refer.

Părintele se așteaptă ca adolescentul să fie obedient în relaționarea cu el, dar în același timp să știe să spună un NU hotărât prietenilor: ”Eu nu fumez cu voi. Eu nu beau. Eu nu consum substanțe. Eu nu merg în locuri în care aș putea fi în pericol.

Și revin la ideea de judecată bună. Cel mai important lucru este ca părintele să-l sprijine pe copil în a avea o judecată bună, în a gândi pentru sine și a lua decizii pe cât de bine o poate face la vârsta sa.

Este normal și natural ca la această vârstă adolescentul să aibă limite stabilite de părinți. Să aibă o oră de culcare sau de ajuns acasă, un timp limitat de stat la TV sau pe tabletă și anumite programe pe care le poate urmări. Lipsa acestor limite nu doar că nu-l ajută, dar este cum nu se poate mai dăunătoare, copilul neavând un cadru de siguranță în care se poate dezvolta. Însă, în lucrurile care-l privesc, care sunt importante pentru el, va cere să abă un cuvânt de spus. Un copil care ascultă orbește de părinți, va asculta orbește de toți cei din jurul său: prieteni, colegi, anturaj. De multe ori copiii care până mai ieri erau “ascultători și cuminți”, devin acum rebeli. Însă, doar în ochii părinților. Pentru că, de fapt, ei continuă să asculte de cineva, doar că acum ascultă de prieteni și nu de părinți.