Ce facem când copiii îi lovesc pe adulţii care au grijă de ei?

În jurul vârstei de doi ani copiii pot începe să fie agresivi, întrucât încă nu îşi pot controla emoţiile care îi inundă. Iar dacă sunt agresivi, asta nu înseamnă că vor atenţie sau că sunt răsfăţaţi sau răzgâiaţi. Înseamnă că au acumulat multe sentimente de frustrare şi/sau furie pe care nu le pot gestiona şi nu ştiu cum să le exprime. Poate să însemne şi că vor să le acordăm atenţie, să stăm cu ei, să ne jucăm – dar, cel mai adesea, este vorba despre tensiunea acumulată care răbufneşte prin astfel de gesturi.

Ce putem face aşadar?
Există doi paşi simpli pe care avem nevoie să îi urmăm :
1. Avem nevoie să impunem limite clare şi să îl oprim pe cel mic atunci când vedem că are de gând să lovească. Îi spunem că noi nu lovim, că asta doare. Mai putem spune : „Îmi poţi arăta că eşti furios, dar nu lovi, te rog!”.
2. Pe lângă limite, copilul are nevoie să se poată descărca de toate sentimentele care îl inundă. Aşadar, limitele nu sunt îndeajuns. Trebuie să îi ajutăm pe cei mici să se exprime într-o modalitate sigură şi eficientă.

Cum? Le putem spune: „Sunt aici alături de tine. Văd că eşti foarte supărat/frustrat/nervos şi îţi vine să loveşti. Ştii că nu e bine să loveşti, dar dacă simţi nevoia, poţi să plângi. Sunt alături de tine şi eşti în siguranţă.” Uneori, pentru a elimina din tensiune, cei mici aleg să râdă. Asta nu înseamnă că nu îi iau în serios pe părinţi, ci este doar o altă modalitate de a elimina din tensiune şi de a ajuta corpul să se relaxeze.

Tot pentru a oferi o alternativă, astfel încât copilul să nu mai lovească, putem să îi sugerăm să ne spună, pe o scară de la 1 la 10, cât de nervos se simte. Asta bineînţeles, dacă a ajuns să înţeleagă cifrele şi noţiunea de „mai mult” / „mai puţin”. Atunci când cel mic verbalizează şi spune – „10!” – deja o parte din nervozitate începe să dispară. Putem să îi cerem să ne arate cum ar rage un tigru sau un leu nervos, apoi, după câteva minute, îl putem întreba iar dacă a ajuns cumva la 9. Încet-încet, tensiunea se disipează.
O altă soluţie ar fi să îi propunem micuţului să lovească perna, să se poată descărca fizic de ceea ce simte, dar fără a lovi pe cineva.

După ce micuţul s-a mai liniştit, el poate fi luat în braţe şi asigurat că aceste sentimente sunt normale, că le simţim cu toţii şi că îi suntem alături, doar că nu e bine să lovească. Îi putem spune că poate să deseneze pentru a ne arăta cât de nervos s-a simţit, îi putem povesti cum oamenii atunci când se simt nervoşi, deşi simt nevoia să lase leul să distrugă tot ce e în jur, aleg să spună „Sunt supărat, astăzi am avut o zi proastă, n-am putut face lucrurile pe care mi le doream” sau „Astăzi mi-a fost foarte dor de tine şi acum mă simt supărat pentru că aş fi vrut să vii mai repede acasă la mine”.

Aşadar, pe lângă limitele care trebuie impuse (şi asta poate să însemne uneori să ducem copilul în altă cameră sau să îl îndepărtăm de persoana pe care vrea să o lovească), cel mic are nevoie să poată să se exprime şi să vadă că părintele îl înţelege şi îi este alături. În acest fel, se va simţi în siguranţă pentru a-şi exprima orice fel de sentimente alături de părinţi, fără inhibiţii, fără frică. Şi, încet-încet, va începe să se exprime folosind moduri mai puţin violente.