Cum comunică copiii – somatizarea (III)

Psihologul francez Jacques Salomé a identificat cinci limbaje specifice copiilor care nu se pot exprima bine în cuvinte: gestică, transpunerea în fapt, ritualurile, somatizările şi simbolizările.

Am ales să vă vorbesc astăzi despre somatizări, întrucât consider că este limbajul cel mai greu de înţeles din cele enunţate mai sus. Atunci când cuvintele nu pot exprima ceea ce simte copilul (fie din cauză că nu se face înţeles, sau poate îi lipseşte bogăţia vocabularului), cel mic poate să înceapă să ne arate ceea ce se întâmplă cu el vorbindu-ne prin suferinţe fizice, întrucât astfel sigur va capta atenţia, va fi „ascultat”. Bineînţeles, asta nu înseamnă că toate suferinţele fizice trăite de copil sunt de fapt exprimări ale unor trăiri ascunse. De cele mai multe ori au nevoie să fie tratate competent şi la timp de către doctor. Alteori, însă, acestea sunt mai degrabă expresii ale lucrurilor nespuse.

Voi începe cu un exemplu personal. Aveam în jur de 8-9 ani şi am fost acuzată în timp ce mă jucăm cu copiii în spatele blocului că am furat un elastic de păr. M-am apărat cât am putut şi apoi am plecat acasă supărată, văzând că argumentele mele nu sunt ascultate. Când am ajuns în casă am descoperit că acel elastic de păr era în buzunarul de la rochiţa mea. Cel mai probabil fusese pus acolo pentru a „dovedi” faptul că l-am furat. M-am simţit respinsă, trădată şi în acea seară am făcut febră mare. Era vară, fusese o zi frumoasă, nu stătusem în frig. Practic nu a fost o boală în sine. A fost nevoia corpului meu de a „spune” că am nevoie să fiu înţeleasă, iubită, acceptată şi nu respinsă, acuzată pe nedrept. După ce am fost îngrijită de mama toată seara, a doua zi m-am simţit deja bine. Aşa am înţeles, încă de timpuriu, că corpul meu şi mintea mea lucrează împreună şi că atunci când nu pot exprima ceva pe deplin în cuvinte, corpul o va face.

Abia acum, citind despre somatizări, am aflat că febra este o modalitate frecvent utilizată de corp pentru a „arde” tensiunile. Copil fiind, făceam deseori febră atunci când mama trebuia să plece de acasă. Era felul meu de a-i spune să nu plece, de a o „ţine” lângă mine, de a-i arăta că am nevoie de ea acolo.

Copilul oglindeşte prin somatizări nu numai neliniştile sale, cât şi ceea ce se petrece în sânul familiei. Atunci când părinţii se ceartă iar copilul îi aude, cel mic poate să se îmbolnăvească (în acest caz poate fi vorba de o otită) pentru a spune: „Nu vreau să vă mai aud certându-vă!”. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul începerii grădiniţei, unde copilul începe să audă tot felul de atenţionări şi apelative pe care nu ştie să le gestioneze. Ce spune el în acest caz? „Nu vreau să mai merg în mediul acela ostil, să fiu tratat aşa. Am nevoie de atenţie şi iubire.” Limbajul somatizărilor exprimă suferinţă, ameninţare sau pericol.

Ce putem face în aceste cazuri? În primul rând, în loc să întrebăm „ce ai păţit?”, putem întreba „Crezi că îmi poţi spune ce încerci să exprimi?”. Şi apoi, în funcţie de vârstă, putem să trecem noi în cuvinte ceea ce trăim, ce simţim, ce se întâmplă. Este bine să vorbim despre noi înşine atunci când copiii exprimă prin somatizare o teamă de-a noastră. Psihologul Jacques Salomé dă următorul exemplu: „E adevărat, sunt supărată că tatăl meu, bunicul tău, e bolnav. Operaţia care-l aşteaptă e grea şi mi-e frică. Poate o să-mi simţi încordarea zilele astea, dar e a mea şi tu nu trebuie să o treci asupra ta.” Sau: „Nu ştiu ce vrei să spui prin faptul că faci pipi în pat, dar ceea ce ştiu e că spui ceva foarte important.” Este bine să ne arătăm disponibili, deschişi, dispuşi să înţelegem şi să ascultăm, dar în acelaşi timp să punem în cuvinte, nu neapărat să explicăm, ci mai degrabă să exprimăm faptele, simţirile cât mai clar şi sincer.

Dincolo de verbalizare, pentru a elimina sau diminua exprimarea prin somatizări mai ales la copiii mai mici, este bine să îi liniştim prin mai mult contact fizic: mângâieri, îmbrăţişări sau joacă fizică.

Timpul de calitate petrecut împreună ajută la consolidarea şi continuă dezvoltarea relaţiei dintre părinte şi copil, oferind confirmarea iubirii, a încrederii în sine, a faptului că este ascultat şi înţeles.

Copiii care somatizează prin afecţiuni ale căilor respiratorii este bine să fie încurajaţi să se exprime prin joc de rol sau prin desen, pentru a putea elibera prin alte căi conflictul pe care îl resimt – ne confirmă Diana Dincă, psiholog clinician şi psihoterapeut.

Indiferent de tipul de somatizare, este bine ca noi, ca părinţi, să fim receptivi la semnalele de alarmă ale copiilor şi să învăţăm să le interpretăm pentru a-i ghida apoi spre modalităţi mai puţin nocive de a se exprima: fie prin cuvinte, joc, desen sau orice altă modalitate puteţi găsi împreună cu copilul pentru a-l ajuta să se elibereze de povara pe care o poartă.